Diana Brici

A fi copil la vârsta maturităţii (partea 1)

copiiÎn Analiză Tranzacţională (AT) se vorbeşte despre 3 Stări ale Eului, adică 3 modalităţi în care ne simţim interior şi ne comportăm în exterior, verbal ori non-verbal.

Aceste 3 stări sunt: Starea de Copil a Eului, Starea de Părinte a Eului şi Starea de Adult a Eului.

În acest articol nu doresc să vorbesc despre aceste 3 stări şi nici să ţin vreo teorie. Dacă doriţi însă să aflaţi mai multe despre ele, puteţi găsi material suficient în cărţi precum: „Sarada de la serviciu„, de Julie Hay, respectiv „Ce spui dupa Buna ziua?„, de Eric Berne, precum şi în alte cărţi în domeniu ca de exemplu cele de aici.

În aceste rânduri, doresc însă să aprofundez un pic ideea de „a fi copil”.

În AT se foloseşte sintagma de „a fi în Copil” (ca un fel de jargon pentru „a te afla în Starea de Copil a Eului”). Asta se referă la a simţi, gândi şi a te comporta, indiferent de vârsta cronologică reală, asemeni unui copil sau ca atunci când ai fost copil. Automat, asta face trimiteri la trecut,  la emoţii, gânduri sau comportamente arhaice ori primitive, având totodată un puternic fundament al trăirilor interioare.

Ce înseamnă asta?

Asta înseamnă că deşi avem 20, 30, 40 sau 50 de ani, avem emoţii, gânduri sau comportamente specifice unui copil de 0, 3 sau 5 ani.

Ce caracterizeaza un copil între 0 şi 5 ani din punct de vedere psihologic?

În primul rând o încredere oarbă, absolută în celălalt, fără selectivitate raţionala (a celor spuse de ceilalţi, de exemplu) sau capacitate de alegere şi decizie raţională ori insuficient dezvoltate (a ceea ce este potrivit sau nu, sănătos sau nu, pentru propria persoană, dintre atitudinile de viaţă sau comportamentele celorlalţi).

Copilul pur şi simplu absoarbe „ca un burete” din exterior, tot ceea ce vine înspre el (gânduri, emoţii, comportamente) fără discriminare raţională şi le acceptă necondiţionat ca şi cum el le-a cerut, sunt bune, sunt adevărate şi îl ţin în viaţă.

Dacă de exemplu un copil este în clasa I şi scrie corect litera „A” mare de 20 de ori, însă la final i se scurg din stilou câteva pete de cerneală pe foaie şi are neşansa unei mame perfecţioniste sau a unui tată agresiv care îi spun fie „Ia uite ce prost eşti! Ce caută petele astea aici? Refă toată lucrarea!” ori „Ce îmi arăţi mizeria asta? Aşa se scrie frumos? Eşti un neatent şi un obraznic! (şi îi dă o palmă peste faţă)”, e suficient ca comportamente de genul acesta să se repete periodic  (acasă ori în alte medii sociale) ori doar să fie suficient de traumatizant pentru copil în acel moment, iar el va prelua ca atare cele spuse, ajungând să creadă, să se simtă şi să se comporte ca şi cum chiar ar fi prost, neatent sau obraznic. Şi toate astea pentru că, copil fiind, nu are capacitatea de a judeca sau analiza raţional ceea ce vine din partea interlocutorului (sau cel puţin nu foarte clar, solid), ci preia totul la nivel emoţional şi mental, ca şi cum ar fi ceva ce vorbeşte doar despre el, nu şi despre ceilalţi.

Vă puteţi imagina ce ar spune copilul acesta dacă ar avea acces la capacitatea de a discrimina raţional, analiza şi judeca tot ceea ce vine din exterior, asemeni unui adult?

Probabil că, aflat la maturitate psihologică, ar putea privi situaţia aceasta, raţional, în felul următor: „Mama este din fire perfecţionistă, iar tatăl este agresiv; acesta este felul lor de a fi şi acest lucru nu are nici o legătură cu mine. Eu am scris corect în întregime, iar greşeala mea este una umană ce se poate întâmpla oricui, ce în plus nu a afectat în nici un fel capacitatea mea de a scrie corect. Prin urmare nu sunt prost, sunt chiar deştept deoarece am scris corect. Am fost poate puţin neatent, însă nu sunt neatent de obicei şi nici nu cred ca aş putea controla totul; îmi doresc să fac lucrurile bine, iar părinţii să fie satisfăcuţi de munca mea şi să îmi aprecieze eforturile şi rezultatele mele bune. Şi îmi pare rău dacă tata a privit petele mele de cerneală ca fiind o obrăznicie. Intenţia mea nu a fost să îl supăr, ci să îi arăt litera „A” scrisă frumos, aşa cum ştiu că îi place. Nu îmi doresc oricum să fiu obraznic pe viitor, deoarece ştiu că asta nu i-ar face nici pe ei mai fericiţi şi nici pe mine, iar eu tot ce îmi doresc este să fiu iubit şi fericit.”

Din păcate însă, lucrurile nu stau chiar aşa: neavând această capacitate de judecată suficient de dezvoltată în copilăria timpurie, copilul, din iubire faţă de părinţii săi pe care îi investe cu putere şi înţelepciune absolută şi despre care el simte că nu ar exista dacă ei nu ar fi, are încredere oarbă în ei, iar astfel tot ceea ce ei spun, fac sau simt, le transmit copiilor indirect şi deseori la nivel inconştient cu mesajul „Asta e viaţa. Asta e realitatea. Aşa eşti tu. Aşa e menit să fie viaţa ta.”. Iar copilul spune „da”.

De altfel, o interpretare de genul celei de mai sus ar fi specifică Stării de Adult a Eului, stare prezentă uneori şi la copil, însă foarte puţin structurată, insuficient dezvoltată. Adultul analizează şi acţionează în conformitate cu ce se întâmplă în prezent, pe când Copilul simte şi se raportează emoţional, în funcţie de trecut sau viitor (când e mic, frica la ideea că părinţii l-ar putea abandona într-o zi şi astfel ar muri, îl determină să spună „da” la tot ce vine din partea părinţilor – chiar dacă acest „da” se manifestă în plan concret mulţi ani mai târziu…).

În această situaţie, cum credeţi voi că putem să simţim, gândim sau să ne  comportăm ca şi copii, la vârsta maturităţii?

Pornind de la exemplul anterior, încrederea oarbă în părinţi (sau autorităţi în general) precum şi capacitatea insuficient dezvoltată de analiză şi judecată raţională, îl determină pe copilul aflat la vârstă fragedă să absoarbă informaţia din exterior ca şi cum ar fi a lui. Astfel, el ajunge să creadă despre sine mai târziu că este prost, să simtă acest lucru ca fiind unul revoltător (deoarece a atras furia tatălui în copilarie când i se spunea asta), respectiv să caute inconştient sau să se complacă în situaţii care să-i confirme lui sau celorlalţi acest lucru.

Este situaţia în care, de exemplu, cineva spune că „E ok să fii homosexual. A fi homosexual nu înseamnă a fi rău.” Iar interlocutorul replică „Eşti prost! Cum poţi să crezi aşa ceva? Normal că nu e ok să fii homosexual!”.

Observaţi ce trezeşte acest schimb de replici în voi dacă aţi fi voi acel „cineva”, ce simţiţi, ce gânduri vă trec prin minte, respectiv cum aţi continua voi această discuţie… Dar ce s-ar putea întâmpla dacă interlocutorul s-ar menţine pe poziţie continuând să spună ori să creadă că sunteţi „prost”, în ciuda argumentelor cu care veniţi?

….

Dacă acel „cineva” crede în sinea sa că chiar este „prost” deoarece aşa i s-a spus de nenumărate ori în copilărie sub o formă sau alta, atunci are o vulnerabilitate la ideea de „a fi prost” şi în funcţie de modul în care se raportează la asta (prin acceptare sau negare), poate reacţiona ca un copil, preluând emoţional afirmaţia interlocutorului, fără analiză raţională proprie.

De exemplu, dacă acceptă despre el că este „prost”, probabil se va simţi trist, îşi va coborâ privirea în pământ, îşi va pierde şirul ideilor şi se va aştepta ca celălalt să îl judece şi să râdă de el în continuare fără intenţia de a face ceva în sensul acesta deoarece se identifică cu această afirmaţie; e posibil chiar şi să izbucnească în plâns. Dacă însă neagă acest lucru, în stare de copil se va simţi imediat furios, ca fiind o agresivitate adusă la adresa lui pentru care cel mai bun răspuns i se pare a fi tot o agresivitate, motiv pentru care agitaţia şi nervozitatea cresc, şi odată cu ele un lung şir de injurii la adresa celuilalt, unele verbale, altele poate şi fizice. (La un alt nivel de dezvoltare personală, putem să nu aducem direct injurii persoanei respective, însă să ne simţim agresaţi interior, agitaţi, furioşi, ori să blamăm în sinea noastră interlocutorul pentru faptul că a făcut această afirmaţie – acestea sunt tot manifestări ale copilului nostru interior).

Un adult însă, este detaşat de trecutul în care i s-au întâmplat nedreptăţi sau a trecut prin suferinţe, în sensul că acceptă şi integrează ceea ce a fost, şi în aceste condiţii este liber să fie în prezent cu ceea ce este. Astfel, vulnerabilităţile pot exista, însă persoana are capacitatea de a le identifica, observa, privi în faţă cu sinceritate şi alege raţional şi conştient ce este mai potrivit pentru ea în acea situaţie din „aici şi acum”.

Fiind un schimb de idei între două persoane, având o atitudine adultă, raţională, am avea în vedere continuarea unui dialog cu schimburi de replici constructive, ce fac trimitere la situaţia ce se petrece acum, în prezent, iar nu stârnind rănile trecului copilăriei noastre, determinându-ne să ne simţim şi comportăm ca atare: furioşi, trişti, indignaţi, jigniţi, violenţi, agitaţi, nervoşi etc. Nu pentru că nu e bine să simţim! E chiar de dorit să facem asta şi să identificăm emoţiile noastre atunci când apar! Ideea e ce facem mai departe cu emoţiile pe care le simţim: le lăsăm să ne domine viaţa sau activitatea prezentă sau le folosim pentru a ne da seama care sunt nevoile noastre din acel moment, astfel încât să le folosim în interesul nostru în situaţia prezentă într-un mod adecvat?… Am putea face apel la judecată şi raţiune, specifice adultului, făcând o alegere conştientă şi întrebând în acest caz, de exemplu: Ce te face să crezi asta?

Fiind atenţi la ce se petrece acum, la argumentele venite în cadrul discuţiei şi având trează capacitatea de analiză raţională a celor spuse, putem ajunge singuri la a ne forma o idee despre cine suntem noi sau ceilalţi, cum suntem, ce ne dorim, ce aşteptări avem etc, învăţând astfel mai multe atât despre noi cât şi despre ceilalţi.

Astfel, în loc să avem încredere oarbă în celălalt şi să spunem „da” sau „nu” categoric la orice vine din partea lui, am putea folosi gândirea raţională, bine dezvoltată în perioada maturităţii, fiind sinceri atât faţă de noi înşine cât şi faţă de ceilalţi.

Cum vă imaginaţi voi aşadar că ar suna un răspuns adult în cazul cu homosexualitatea prezentat mai sus?

 Analizând raţional, putem să ajungem la concluzia, de exemplu, că „tu crezi că eu sunt prost deoarece eu consider homosexualitatea OK, fapt cu care tu nu eşti de acord. Aşadar consideri că sunt prost deoarece nu sunt de acord de tine. Eu consider că acest lucru nu înseamnă prostie, ci ţine de libertatea exprimării şi a gândirii, lucru pe care îl avem cu toţii. Chiar dacă ar fi să greşesc în această situaţie (datorită căreia m-ai putea considera a fi prost), mi-ar place să mă ajuţi să îmi dau seama unde consideri că este greşeala mea, astfel încât să învăţ ceva constructiv pe viitor. Oricum, în multe alte situaţii dau dovadă de inteligenţă, creativitate etc, ceea ce face ca generalizarea privind faptul că sunt prost să fie una eronată din start. Accept faptul că pot da dovadă de prostie acum neştiind ceva anume, însă nu sunt prost în general, deoarece ştiu multe alte chestii faine, constructive, lucruri ce nu ar caracteriza un prost, din punctul meu de vedere.”

Aşadar, devine lesne de înţeles cum putem fi copii la vârsta maturităţii, căzând pradă emoţiilor din trecut, fiind robii propriilor închisori interioare, când de fapt bucuria şi înţelepciunea se găsesc în clipa prezentă pe care o putem trăi Acum.

A fi copil la vârsta maturităţii mai implică şi alte aspecte importante, despre care vom vorbi însă pe viitor…

Cu dragoste,

♥ Diana ♥

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *